Domnul Fotograf

Blog

#throwbacktuesday – Prima oara

/
58 0

Nimic nu se compară cu prima nuntă la care mergi în calitate de fotograf, credeți-mă. Singur, singurel cu o responsabilitate imensă pe umeri: să le oferi însurățeilor niște amintiri pe cinste. Bine, acum le spun ”amintiri pe cinste”, atunci le numeam ”Doamne-ajută să nu le stric ziua cea mare. Amin!” după care mă închinam de trei ori.

Cam așa de emoționat eram atunci când am parcat mașina în fața porții Nicoletei, la Buzău, pe 06.06.2015, ora 09.30. Încercam să mă țin tare, să par degajat, că la urma urmei ce mare chestie aveam de făcut? Să încadrez corect, să focalizez, să trag 90980 de cadre pe secundă ca să fiu sigur de reușită. Teoria ca teoria, dar practica? Așa relaxare, mai rar… Silviu, de cum m-a văzut așa ”zen”, a zâmbit larg, m-a bătut pe umăr și m-a întrebat direct ”Un whisky, maestre?” ”Numai unu?” am gândit eu. ”Cred că am nevoie de cel puțin o sticlă ca să mă dreg!” Am refuzat politicos, justificând că nu beau în timpul job-ului. După câteva vorbe schimbate cu el am început să mă relaxez. ”Hai mă că nu poate fi așa de rău”, mă îmbărbătam eu. ”Omul e relaxa…” Fix atunci, am zărit-o pe viitoarea miresică, care a ieșit cu viteza luminii în prag, cu periuța electrică în gură și a rămas fix acolo, scanând fulgerător împrejurimile, preț de câteva secunde. ”Opa, păzea, controlul tehnic al calității!” Totul era ok, slavă Domnului. După ce s-a asigurat de acest aspect, a zbughit-o în altă cameră. Vă dați seama că dacă până acum domolisem cât de cât cotele apelor Dunării, acum ele depășiseră orice barieră, cu gheață la mal cu tot. Silviu îmi fusese coleg de job, îl cunoșteam oarecum – om calm, gen totul se rezolva până la urmă – dar cu Nicoleta interacționasem decât la ”interviul de angajare” avut cu șase luni în urmă, unde era mult mai relaxată. Logic, atunci mai era o gramadă până la coafat, îmbracat, flori, tradiții, mulți oameni, totul trebuie să fie perfect. Emoția ei, cu toate că nu avea treabă cu mine, mă panica. ”Doamne-ajută, Doamne-ajută, să fie bine. Amin!”

Am început, timid, să fotografiez. Buchetele, verighetele, invitații. Să fac aranjamente, să obțin rezultate. Ușor, ușor emoția s-a transformat în optimism. Începusem să zâmbesc, să glumesc, să fac ce știu mai bine: să mă implic, să interacționez cu oamenii, să-i fac să se relaxeze și să surprind clipe cu care nu mă voi mai întâlni. Atât Silviu cât mai ales Nicoleta au intrat în acest joc și împreună am reușit să facem ceva frumos…

Când trei au emoții, fotografiile ies bine!:-). Întreaga distracție o puteți vedea aici.

Related Posts
Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.